Spiritualitatea Ortodoxa

Intrarea Maicii Domnului in Biserica

Intrarea in Biserica a Maicii Domnului

Intrarea Maicii Domnului în Biserică, numită și Aducerea Maicii Domnului la Templu (cunoscută în popor sub denumirea de Vovidenia), este unul din Praznicele Împărăteștiale Bisericii Ortodoxesărbătorit la 21 noiembrie.

În conformitate cu tradițiaFecioara Maria a fost dusă de părinții săi Ioachim și Ana la Templul evreiesc din Ierusalim pe când era copilă, unde a trăit și slujit ca fecioară în Templu până la logodna ei cu Sfântul Iosif. Unul din izvoarele cele mai vechi ale acestei tradiții este Protoevanghelia lui Iacov, una din Evangheliile neincluse în canonul Scripturii, Evanghelia Copilăriei după Iacob.

Maria a fost primită solemn de comunitatea templului, condusă de preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. A fost condusă în acel loc sfânt ca să devină ea însăși „Sfânta Sfintelor” lui Dumnezeu, biserică vie și templu al Pruncului dumnezeiesc care se va naște din ea. Biserica vede în această sărbătoare ziua în care templul material din Ierusalim încetează a mai fi locuința lui Dumnezeu.

Istoric

Încă din cele mai vechi timpuri Biserica a sărbătorit praznicul Aducerii Maicii Domnului la Templu, după cum arată tradiția creștină din Palestina, care spune că împărăteasa Elena (prăznuită la 21 mai) a zidit o biserică închinată acestei sărbători a Maicii Domnului chiar în templul din Ierusalim.

Sfântul Grigore de Nyssa, în secolul al IV-lea, menționează această sărbătoare.

Intrarea Maicii Domnului în Biserică este cea mai nouă sărbătoare închinată Maicii Domnului, înscrisă în calendarul universal al Bisericii în secolul al VI-lea, după ce s-a ridicat la Ierusalim, sub domnia împăratului Iustinian (527-565), o biserică numită „Sfânta Maria cea Nouă”. Sărbătoarea, cu dată fixă (21 noiembrie), s-a extins apoi în tot Orientul creștin și în Occident.

Este marcată cu cruce roșie în calendar și este zi de dezlegare la pește.

Sărbătorirea zilei

În seara de dinaintea sărbătorii, la Vecernie se citesc trei texte profetice din Vechiul Testament care sunt considerate a trimite la Maica Domnului, pentru că ea va deveni templul viu al lui Dumnezeu. La fiecare citire se spune „pentru că slava lui Dumnezeu a umplut templul Domnului Dumnezeu Atotputernic.” (Ieșirea 40,1-5, 9-10, 16, 34-35; III Regi 7,51; 8,1, 3-4, 6-7, 9-11; și Iezechiel 43,27-44).

În dimineața sărbătorii se slujește utrenia, la care se citește de la Luca 1,39-49, 56 - pericopa vizitei pe care Maica Domnului o face lui Elisabeta după Bunavestire. Această evanghelia este citită la toate sărbătorile Maicii Domnului și include Cântarea Maicii Domnului: „Mărește sufletul meu pe Domnul. Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”.

Începând cu această zi se cântă, la canoanele de la utrenie, catavasiile Nașterii Domnului, semnificând pentru cei credincioși încă o etapă în apropierea și înainte-prăznuirea Crăciunului.

În ziua sărbătorii se slujește Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur. Citirea Apostolului este din Evrei 9,1-7, și vorbește despre tabernacolul Vechiului Legământ. Citirea din Evanghelie este din Luca 10,38-42 și 11,27-28, citite una după alta; această citire este aceeași pentru toate sărbătorile Maicii Domnului. În ea, Domnul spune: „Binecuvântați sunt aceia care aud cuvântul Domnului și îl urmează!”

Imnografie

Tropar (Glasul 4)

Astăzi înainte însemnarea buneivoințe a lui Dumnezeu,
și propovăduirea mântuirii oamenilor.
în biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată,
și pe Hristos, tuturor mai'nainte îl vestește.
Acesteia și noi cu glas mare să-i strigăm: Bucură-Te,
Plinirea rânduielii Ziditorului.

Condac (Glasul 4)

Preacurata Biserică a Mântuitorului;
cămara cea de mult preț și Fecioara;
sfințită vistierie a slavei lui Dumnezeu,
astăzi se aduce în casa Domnului.
împreună aducând darul Duhului lui Dumnezeu,
pe care o laudă îngerii lui Dumnezeu:
„aceasta este cortul cel ceresc.”

Imne înainte de prăznuire

Tropar (Glasul 4)

Bucurie mai înainte ne încredințează nouă Ana astăzi
rod potrivnic întristării odrăslind
pe singura pururea Fecioară,
pe care o și aduce acum la Templul Domnului bucurându-se, rugăciunile plinindu-și,
ca pe ceea ce este cu adevărat Biserica Cuvântului lui Dumnezeu și Maică curată.

Condac (Glasul 4)

De bucurie astăzi lumea toată s-a umplut
întru strălucitul praznic al Născătoarei de Dumnezeu, strigând:
„Acesta este cortul cel ceresc.”
 
Sursa: https://ro.orthodoxwiki.org/Intrarea_Maicii_Domnului_%C3%AEn_Biseric%C4%83

Sfanta Cruce

Sfanta Cruce


Jertfă și altar de jertfă, crucea este în același timp “semnul lui Hristos“ și al creștinismului. Este, după Sfânta Scriptură : “Semnul Fiului Omului“. “Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului“ spune Mântuitorul însuși (Matei XXIV, 30).

Biserica a văzut în acest semn crucea Domnului. Către această înțelegere ne conduc mărturisirile Sfintei Scripturi. Așa de pildă, “semnele săvârșite de Moise prin toiagul lui (Iesire IV, 8-18), care e o preinchipuire a crucii. Sau semnul din viziunea lui Iezechil, când proorocul aude : “…Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul tau – adica al crucii (litera “I tau“ în alfabetul vechi grec avea exact forma crucii), pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lor“ (Iez. IX, 4).

În Noul Testament de asemenea, dreptul Simeon întâmpinând pe Iisus în templu rostește către Maica Lui, Prea Sfânta Fecioară : “Acesta este ca un semn care va stârni împotrivire“ (Luca II, 34). “Semn de împotrivire“, adică ceea ce va numi Sfântul Pavel : “sminteala crucii“. Către același înțeles ne conduc și cuvintele Domnului rostite în sinagoga din Capernaum. La întrebarea mulțimii: “Ce semne arăți ca să credem în Tine ? Părintii noștri au mâncat mană în pustie…“ Iisus le răspunde : “Eu sunt pâinea vieții. Cel ce mănânca trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică…“ (Ioan VI, 30, 31, 54). Hrana Lui era deci viața Lui, viața de jertfă, de cruce împărtășită și nouă prin trupul și sângele Său“ în Sfânta Euharistie. În sfârșit, tot atât de evident este “semnul lui Iona“. Cum istoriseste Sfântul Evanghelist Luca ; în drum spre Ierusalim, Iisus se adresează celor de față și zice : “Neamul acesta cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul proorocului Iona. Căci precum a fost Iona semn Ninivitenilor, așa va fi și Fiul Omului semn acestui neam“ (Luoa XI, 29-30). Trimiterea, încercarea prin care trecuse proorocul și propovăduirea lui erau un “semn“ pentru Niniviteni, pentru pocăința lor. Cu atât mai mult Fiul Omului, prin tot ceea ce este și înfăptuiește El, este pentru noi “semn“, și ființă a semnului ; sursa a tuturor semnelor care au călăuzit spre mântuire și care toate duc ca și către o culme a lor, la cruce și înviere. Căci mai zice Domnul : “Precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopti așa va fi și Fiul Omului în inima pământului, trei zile și trei nopti“ (Matei XII, 40).

Astfel această luminoasă unitate a mărturisirilor Sfintei Scripturi arată crucea drept “Semnul Fiului Omului“ , semnul vieții, al iubirii, al slujirii Lui, a strălucirii și puterii Lui creatoare, căci “în puterea crucii“, a jertfei, stă tăria creației și a înnoirii ei.

Tâlcuind împreună cuvintele profetice ale Domnului : “Soarele se va întuneca și luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea. Și atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului“ (Matei XXIV, 29-30), Sfântul Ioan Gură de Aur observă cu adâncă pătrundere : “Vezi cât de mare este puterea semnului crucii ? Crucea este mai stralucitoare și decât soarele și decât luna… Și să nu te minunezi că Domnul vine purtând crucea ! După cum a făcut cu Toma arătându-i semnul cuielor și rănile… tot astfel și atunci va arăta rănile și crucea, ca să arate că Acesta a fost Cel răstignit“.

Semn al “Fiului Omului“, crucea este desigur și semn al creștinului. Ea descoperind iubirea lui Hristos trebuie să reveleze și iubirea noastră ca chemare și răspuns. Este semnul schimbului de iubire între Dumnezeu și noi. Hristos nu se rușinează de crucea Sa, pentru că ne-a mântuit prin ea, ne-a iertat păcatele, ne-a arătat astfel cea mai înaltă iubire a Sa față de noi, dar prin aceasta ne-a și câștigat-o pe a noastră. De aceea în Sfintele Evanghelii, se vorbește deopotrivă de “Crucea lui Iisus“ și de crucea celui ce-L urmează pe Iisus. Crucea este semnul și locul în care ne întâlnim cu Iisus.

Purtând și numele lui Hristos, creștinul se însemnează cu semnul crucii ca și cu o pecete a lui Hristos, care arată că face parte din trupul Lui, din Biserică. Și pecetluirea cu acest semn în Biserică începe încă din pruncie. La a opta zi după naștere, când în legea veche se făcea tăierea împrejur, acum preotul merge și binecuvintează pruncul în chipul crucii, rostind asupra lui : “Să se însemneze Doamne lumina feței Tale peste robul Tău acesta… și să se însemneze crucea Unuia-Născut Fiului Tău în inima și în cugetul lui“. La Botez și îndeosebi la ungerea cu Sfântul Mir se însemnează toate simțurile și încheieturile, rostindu-se : “Pecetea darului Sfântului Duh“ ; a Sfântului Duh care-L pecetluiește pe Hristos în noi, viața, crucea și învierea Sa. “Pune-mă ca o pecete pe inimă“ invocă sufletul în Cântarea Cântarilor (VIII, 6). Împărtășirea însăși cu Trupul și Sângele Domnului este tot o mărturisire a crucii, a jertfei. Și apoi de-a-lungul întregii vieți, creștinul dreptmăritor se însemnează cu acest semn dumnezeiesc: când începe rugăciunea, în timpul ei și când o termină ; la ieșirea din casă, la plecarea în călătorie, ca și la întoarcere , la începutul ca și la sfârșitul lucrului; înainte de culcare, pentru a ne încredința grijii lui Dumnezeu, și la trezirea din somn, spre a ne agonisi binecuvântarea Lui, în toată ziua , când ne așezăm și ne ridicăm de la masă ; la vreme de mâhnire, primejdie sau gânduri rele… Și în atâtea împrejurări așa cum făceau cei dintâi creștini, după cum ne dă mărturie scriitorul bisericesc Tertulian (160-240) care spune : “înainte și în timpul treburilor, intrând și ieșind, îmbrăcându-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, la fiecare pas și la fiecare faptă, noi ne însemnăm cu semnul sfintei cruci“ (P.L. II, col. 99).

În chipul crucii preotul binecuvintează credincioșii; cu aceasta începe săvârșirea Sfintelor Taine, sfințește darurile aduse la Altar, ca și apa, holdele, zidirea toată. Și tot crucea stă pe Altar, ea însăși fiind Altar, precum și deasupra Sfintelor locașuri, cele mai multe fiind zidite în forma ei. Crucea se zugrăvește pe sfintele vase, pe odăjdii, pe cărțile de cult; se vede ridicată la unele răspântii de drumuri, se așază la căpătaiul celor adormiți întru nădejdea învierii și a vieții de veci. Cuprinde astfel întreg orizontul vieții noastre, este semnul prin definiție al creștinului drept-credincios și aceasta pentru că esențial e semnul iubirii.

Spun însă oarecare dintre credincioși că totuși, nu ar fi cuviincios să ne închinăm Domnului făcând acest semn al crucii, întrucât Mântuitorul a zis către femeia samarineancă : “Vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel îi dorește pe cei ce I se închină Lui. Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr“ (Ioan IV, 23-24).

Iar Apostolul învață că : “Dumnezeu… nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viață și suflare și toate…“ (Fapte XVII, 25).

Aceste cuvinte ale Sfintelor Scripturi nu opresc însă, în nici un chip semnul crucii. Când Mântuitorul spune : “Cei ce se închina lui Dumnezeu trebuie să I se închine în duh și în adevăr, ne învață că rugăciunea, închinarea, întreg cultul și întreaga noastră slujire trebuie să purceadă din adânc, din inima ființei noastre, din “duh“. În vorbirea cu samarineanca, Domnul îi avea în vedere, îndeosebi pe acei credincioși din Vechiul Testament a căror închinare se transformase în forme goale, uscate, fără viață ; smochinul uscat le era o pildă (Matei XXI, 19). Încă și Profetul spusese : “Milă voiesc, iar nu jertfă și cunoașterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot“ (Osea VI, 6). Prin Hristos se încheie însă un Nou Testament de care vorbește Sfântul Pavel când zice : “Acesta este Testamentul pe care îl voi întocmi casei lui Israel : pune-voi legile Mele în cugetul lor și în inima lor le voi scrie…“ (Evrei VIII, 10). Cuvintele legii vechi fuseseră scrise pe piatră și pecetluite cu sângele animalelor ; legea Noului Testament pecetluită cu sângele lui Hristos trebuie să se înscrie în inima, în duhul nostru. Rugăciunea, închinarea, nu au sens și putere dacă nu trec în interiorul conștiinței, în minte, în inimă. Nu există cult adevărat, ziditor, acolo unde conștiința e moartă. Prin duhul comunicăm cu Dumnezeu care este “duh“ ; el, duhul ne deschide circulației iubirii, harului.

Mântuitorul mai atrage de asemenea atenția femeii samarinence că această închinare adevărată nu mai este legată de un anumit loc (templu) sau localitate, nici numai de un anume neam (iudei sau samarineni). Dumnezeu este pretutindeni, fiind “duh“, și deci, închinarea, slujirea Lui nu poate fi mărginită de nimic. Este al tuturor și cu egală iubire se deschide tuturor.

Cât privește învățătura Sfântului Pavel că “Dumnezeu… nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva“, apare evident că aceste cuvinte nu au nici o legătura cu facerea semnului crucii. Înțelesul lor corect este acela că noi nu-I putem oferi lui Dumnezeu ceva, “lucru al mâinilor noastre, care să-I împlinească cumva “lipsa“, întrucât El este plinătatea, e Absolutul.

Închinarea, cultul extern și intern, sunt însă cu totul altceva ; țin de condiția noastră de făptură și Mântuitorul însuși S-a rugat. Iar această închinare trebuie să fie integrală, să cuprindă făptura noastră în totalitatea ei, cum o arată Sfântul Pavel: “Duh, suflet și trup“ (I Tes. V, 23), încât așa cum îndeamnă același Apostol: “Să înfățișăm trupurile noastre ca pe o jertfă vie, sfânta, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea noastră cea duhovnicească“ (Rom. XII, 1). Deci întreaga noastră ființă trebuie să participe la actul de adorare.

Pentru a pătrunde încă și mai profund acest înțeles, să observăm că Mântuitorul, în cuvintele rostite către femeia samarineancă, nu cere simplu închinarea în duh, ci “în duh și în adevăr“. Dar adevărul viu este Hristos, este Cuvântul care s-a făcut trup. Și astfel adevărul ni se descoperă a fi unitatea deplină între cuvânt și trup, între duh și viață, între credință și faptă, între actele, gesturile, semnele pe care le facem și semnificația, înțelesul lor. Suntem suflet și trup, nu duhuri fără trup. “Preamăriți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu“, învață Apostolul (I Cor. VI, 20); pentru că toate trebuie să se sfințească. De aceea nu e de conceput cultul intern al inimii, al “duhului“ fără cel extern, al întregii noastre făpturi. De altfel, ne stau pildă a unei astfel de închinări și slujiri, Mântuitorul, profeții, apostolii. Mântuitorul a binecuvântat cu mâinile Sale pe copii. “…Și luându-i în brațe i-a binecuvântat, punându-și mâinile peste ei“ (Marcu X, 16). Și de asemenea pe Sfinții Apostoli: “…I-a dus afară până spre Betania și, ridicându-și mâinile, i-a binecuvântat“ (Luca XIV,50).

În Vechiul Testament, patriarhul Iacob a binecuvântat cu mâinile încrucișate pe fiii lui Iosif, așa cum citim : “Și a întins Israel (Iacob) mâna sa cea dreaptă și a pus-o pe capul lui Efraim, deși acesta era mai mic, iar stânga și-a pus-o pe capul lui Manase. Înadins și-a încrucișat mâinile, deși Manase era întâiul-născut. Și i-a binecuvântat…“.(Fac. XLVIII, 14-15). Credincioșii de atunci se rugau și ei cu mâinile ridicate, cum zice psalmistul: “Să se îndrepteze rugăcinea mea, ca tămâia înaintea Ta, ridicarea mâinilor mele jertfă de seară…“ (Ps. CXL, 2).

În Noul Testament, Sfinții Apostoli au ridicat diaconi, preoți, episcopi, prin punerea mâinilor, deodată cu rugăciunea (Fapte VI, 6; XIV,23; I Tim. IV, 14). Împărtășirea Sfântului Duh celor botezați se făcea de asemenea prin punerea mâinilor: “Atunci își puneau mâinile peste ei și luau Duh Sfânt“ (Fapte VIII, 17 ; XIX, 5-6). Iar pe credincioși Sfântul Pavel îi învăța : “Vreau, așadar, ca bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâini curate, fără de mânie și fără de gâlceavă“ (I Tim. II, 8). Iată dar, din Sfânta Scriptură, câteva mărturii ale unei adevărate și depline închinări.

Semnul Sfintei Cruci

Dar, în sfârșit, să amintim acum puțin și despre semnul însuși al crucii și despre mărturia pe care o dă creștinul prin ea. Știm că semnul sfintei cruci se face astfel: împreunăm primele trei degete ale mâinii drepte, iar celelalte două le lipim de podul palmei; și așa, cu vârful celor trei degete unite ne însemnăm la frunte, la piept, pe umărul drept și pe cel stâng, rostind deodată cu el: în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, amin; și anume: când zicem “în numele Tatălui“, ne însemnăm la frunte ; când zicem “și al Fiului“, ne însemnăm la piept; când zicem “și al Sfântului Duh“, ne însemnăm umărul drept și apoi cel stâng, încheind cu “Amin“.

Săvârșit astfel, se poate spune că semnul crucii concentrează în el cum s-a spus, esența credinței noastre, “este oarecum o învățătură pe scurt a legii creștine“. “Făcându-mi dimineața semnul sfintei cruci, spunea un credincios preotului lui, simt că îmi mărturisesc ceea ce este fundamental în credința noastră ortodoxă și mă simt “prins în Hristos, în Biserica Lui ca mlădița în viță“.

Aceasta o simte orice creștin dreptmăritor, fie făcându-și semnul crucii, fie când se închină în fața chipului ei. Simte legătura lui cu Hristos ; simte că prin Duhul Sfânt se împărtășește din viața, din lumina și din iubirea lui Dumnezeu Care în marea-I iubire de lume ne-a dăruit pe Unul-Născut Fiul Său… (Ioan III, 16) ; simte surparea distanței, a despărțirii de Dumnezeu provocată de păcat și împăcarea prin Cel ce “ne-a împăcat prin cruce“ (Efes. II, 16) ; simte credinciosul cu o nădejde vie că în el însuși, începând de la botez, de la “nașterea lui cea din apă și din duh“ și prin voia statornică de a crucifica păcatul, egocentrismul, acesta se biruie. “Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele“ (Gal. V, 24) ; și se simte totdeauna întărit, păzit de cel rău prin acest semn, după cum și cântă Biserica : “Doamne, armă asupra diavolului, crucea Ta o ai dat nouă“ ; se simte tot mai mult părtaș Duhului crucii lui Hristos, înnoirii prin ea ca o arvună a învierii, și îndemnat să iubească și el cu iubirea lui Hristos, în chipul Lui : și înălțându-se către Dumnezeu și dăruindu-se îmbrățișând pe semeni, lumea, așa cum îmbrățișează brațele crucii.

Și toate aceste daruri și puteri le simte venind din partea Crucii lui Hristos care o sfințeste pe a noastră, așa cum se și roagă Biserica la sfințirea chipului crucii : “Caută cu milostivire Doamne spre acest semn al crucii pe care credincioșii robii Tăi, din osârdie și din credința cea tare și dragostea cea către Tine, au făcut-o spre însemnarea biruinței Fiului Tău… Binecuvinteaz-o și o sfințește pe ea, și o umple de puterea și binecuvântarea lemnului aceluia, pe care a fost pironit prea Sfântul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos, Unul-Născut Fiul Tau, prin care puterea diavolului s-a călcat, și noi pământenii slobozenie am dobândit și vieții ne-am învrednicit“.

(Părintele Constantin Galeriu)

(Sursă articol: http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/predici/sfanta-cruce-altarul-iubirii-lui-dumnezeu )

Adormirea Maicii Domnului

Adormirea Maicii Domnului

Adormirea Maicii Domnului

Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca să ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu trei zile mai înainte a făcut-o să cunoască, prin mijlocirea îngerului, mutarea sa cea de pe pământ. Căci Arhanghelul Gavriil, venind la dânsa, a zis: "Acestea zice Fiul tău: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeşte cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viaţa cea nemuritoare". Născătoarea de Dumnezeu s-a bucurat cu bucurie mare, şi cu dorul ce avea ca să se mute la Fiul său, s-a suit degrabă în Muntele Măslinilor ca să se roage, căci avea obicei de se suia adesea acolo ca să se roage. Şi s-a întâmplat atunci un lucru minunat. Când s-a suit acolo Născătoarea de Dumnezeu, atunci de la sine s-au plecat pomii ce erau pe munte, şi au dat cinstea şi închinăciunea ce se cădea către Stăpână, ca şi cum ar fi fost nişte slugi însufleţite.

După rugăciune s-a întors acasă şi, îndată, s-a cutremurat casa cu totul, iar ea, aprinzând multe lumânări şi mulţumind lui Dumnezeu şi chemând rudeniile şi vecinii, şi-a grijit toată casa, şi-a gătit patul şi toate cele ce se cădea de îngroparea ei. Şi a spus cele ce i-a zis îngerul, despre a sa mutare la cer. Iar spre încredinţarea celor zise, a arătat şi darul ce i se dăduse: o stâlpare de finic. Iar femeile chemate, dacă au auzit acestea, au plâns cu tânguire şi cu lacrimi şi au suspinat cu jale. Deci potolindu-se ele din tânguire, s-au rugat să nu rămână sărace de dânsa. Iar Preacurata le-a făgăduit că, mutându-se la ceruri, nu numai pe dânsele, ci şi pe toată lumea o va cerceta şi o va umbri. Şi aşa alina întristarea cea mare cu cuvinte mângâietoare. Apoi a arătat despre cele două veşminte ale sale ca să le ia două văduve sărace, fiecare din ele câte unul, care-i erau ei prietene şi cunoscute şi de la dânsa le era hrana.

Bucură-te Maica Vieţii!

Şi vorbind ea acestea şi învăţând, s-a făcut fără de veste sunet de grabnic tunet, şi arătare de mulţi nori, care aduceau de la marginile lumii, pe toţi ucenicii lui Hristos la casa Maicii lui Dumnezeu. Între care erau şi de Dumnezeu înţelepţii ierarhi: Dionisie Areopagitul, Ierotei şi Timotei.

Aceştia, dacă au aflat pricina venirii lor, aşa adunaţi fiind, au zis aceste cuvine către dânsa: "Noi, o, Stăpână, ştiindu-te în lume, ca şi cu singur Stăpânul nostru şi Dascălul ne mângâiam; dar acum cum vom putea să suferim greul acesta? Însă de vreme ce cu voia Fiului şi Dumnezeului tău te muţi spre cele ce sunt mai presus de lume, pentru aceasta plângem, precum vezi şi lăcrimăm, cu toate că într-alt chip ne bucurăm despre cele ce sunt asupra ta rânduite". Acestea au zis şi vărsau lacrimi, iar ea a zis către dânşii: "Prietenii mei şi ucenicii Fiului şi Dumnezeului meu, nu faceţi bucuria mea plângere, ci-mi îngrijiţi trupul, precum eu îl voi închipui pe pat".

Când s-au săvârşit cuvintele acestea, iată a sosit şi minunatul Pavel, vasul cel ales, care căzând la picioarele Maicii lui Dumnezeu, s-a închinat şi deschizându-şi gura a lăudat-o cu multe cuvinte, zicând: "Bucură-te Maica Vieţii, împlinirea şi încheierea propovăduirii mele; că deşi pe Hristos Fiul tău trupeşte pe pământ nu L-am văzut, însă pe tine văzându-te, mi se părea că pe Dânsul Îl văd".

Au vrut să răstoarne patul Preasfintei

După aceasta, luând Fecioara iertăciune cu toţi, s-a culcat pe pat şi şi-a închipuit preacuratul său trup precum a vrut; şi a făcut rugăciune pentru întărirea lumii şi paşnica ei petrecere, şi i-a umplut şi pe dânşii de binecuvântarea ei. Şi aşa în mâinile Fiului şi Dumnezeului său şi-a dat sufletul.

Şi îndată ochii orbilor s-au luminat şi auzul surzilor s-a deschis, ologii s-au îndreptat şi tot felul de patimă şi de boală lesne se tămăduia. După aceea a început Petru cântarea cea de ieşire şi ceilalţi Apostoli; unii au ridicat patul, alţii mergeau înainte cu făclii şi cu cântări, petrecând spre mormânt trupul cel primitor de Dumnezeu. Atunci s-au auzit şi îngerii cântând şi văzduhul era plin de glasurile cetelor celor mai presus de firea omenească.

Pentru aceste lucruri, mai-marii iudeilor, chemând pe unii din popor, i-au înduplecat să răstoarne patul în care era aşezat trupul cel de viaţă începător. Dar dreptatea lui Dumnezeu ajungând pe îndrăzneţii şi obraznicii aceia; le-a făcut pedeapsă tuturor prin orbirea ochilor. Iar pe unul dintr-înşii, care mai nebuneşte se pornise de apucase acel sfânt pat, l-a lipsit şi de amândouă mâinile, care au rămas spânzurate de pat, tăiate de dreapta judecata a lui Dumnezeu. Iar acela, crezând din tot sufletul, a aflat tămăduire, şi s-a făcut sănătos ca şi mai-nainte. În acelaşi chip şi cei ce orbiseră, crezând şi punând asupra lor o parte din poala patului, au dobândit vindecare.

Toma întârzie din nou

Iar Apostolii, sosind la satul Ghetsimani, au aşezat acel de viaţă începător trup în mormânt, şi au stat trei zile lângă dânsul, auzind neîncetat glasuri îngereşti.

Şi de vreme ce, după dumnezeiasca rânduiala, a lipsit unul din Apostoli, adică Toma, care nu s-a aflat la preamărita îngropare, ci sosind cu trei zile mai pe urma, era mâhnit foarte şi întristat, că nu se învrednicise să vadă şi el ca şi ceilalţi Apostoli trupul; şi au deschis cu socoteală mormântul pentru dânsul ca să se închine şi el acelui preasfânt şi preacurat lăcaş, adică trupului Născătoarei de Dumnezeu.

Şi dacă a văzut s-a minunat că a aflat mormântul fără de sfântul trup, şi era numai giulgiul, care rămăsese mângâiere Apostolilor şi tuturor credincioşilor, şi mărturie nemincinoasa a mutării Născătoarei de Dumnezeu. Că şi până astăzi mormântul cel cioplit în piatră aşa se vede lipsit de trup şi este cinstit cu închinăciune, întru mărirea şi cinstea preabinecuvântatei măritei stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria.

Sfantul Prooroc Ilie Tesviteanul - Sf. Liturghie de la 8 AM.

Sf Ilie

Sărbătoarea din data de 20 iulie își are o sorginte scripturistică, fiind prăznuită, se pare, încă din timpurile apostolice. Numeroși Sfinți Părinți ai Bisericii au scris omilii la această sărbătoare, printre ei numărându-se Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie al Mediolanului și Fericitul Augustin.

 

 

 

 

Sfântul Prooroc Ilie face parte dintre profeții vechi, care completează lista celor șaisprezece profeți ai Vechiului Testament; patru profeți mari: Isaia, Ieremia, Iezechiel și Daniel, și doisprezece profeți mici: Osea, Ioil, Amos, Obadia, Iona, Miheia, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia și Maleahi. Ilie și Elisei sunt considerați ca făcând parte dintre profeții vechi, care nu și-au scris proorociile.

Prezența Sfântului Ilie într-o perioadă în care regele israelit Ahab (874-852 î.Hr.) — fiul și succesorul lui Omri, al șaptelea rege al Israelului — a construit în Samaria un templu închinat zeului Baal (III Regi 16, 28-32) a fost providențială. Odată cu construirea acestui loc de închinare păgân la îndemnul soției sale, regina Izabela — fiica regelui Etbaal al Sidonului și preot al zeiței Așera —, Ahab a pornit o aspră persecuție împotriva profeților (3 Regi 18, 4); continuată cu același aplomb de Ahazia (III Regi 22, 28-40), fiul și urmașul său la tron.

Unii exegeți consideră că Ilie — cel menționat în Cartea II Paralipomena (Cronici) 21, 12-15 — nu este unul și același cu proorocul Ilie. Astfel, Ilie pe care-l redau mărturiile din Cronici — spun ei — ar fi trăit în timpul lui Ioram, căruia i-a trimis o scrisoare de avertizare privind comportamentul său imoral și, respectiv, pedeapsa sa (I Paralipomena 28, 19 și Ieremia 36), pe când Sfântul Ilie — numit și Tesviteanul — este cel care i-a avut în atenție pe Ahab și Izabela. Mai mult, activitatea profetică a celui dintâi a vizat Regatul lui Iuda, spre deosebire de activitatea Sfântului Ilie Tesviteanul, care a avut în atenția sa Regatul de Nord.

Dincolo de aceste argumente, care aparent susțin afirmația, totuși nu există nici o mărturie sigură că ar fi vorba despre două persoane diferite, ci mai degrabă credem că Sfântul Ilie Tesviteanul, anticipând abaterea lui Ioram de la poruncile lui Dumnezeu, i-ar fi trimis acel avertisment consemnat în Cronici și păstrat în școlile profeților până la urcarea pe tron a lui Ioram, ce a avut loc după ridicarea la cer a Sfântului Ilie; sau urcarea la cer a Sfântului Ilie a avut loc după accederea la tron a lui Ioram (II Paralipomena 21, 12, 4 Regi 8, 16). S-ar putea ca evenimentul răpirii la cer a Sfântului Ilie (IV Regi, cap. 2) să nu fi fost prezentat strict cronologic; și atunci evident că este vorba despre unul și același Ilie, în cele două ipostaze.

„Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeu Savaot”

Viața Sfântului Prooroc Ilie în cadrul cărților sfinte — III și IV Regi — trebuie surprinsă, fără îndoială, din multitudinea relatărilor. El face parte din categoria celor care „au rătăcit în pustii și în munți și în peșteri și în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 38).

Evenimentele aduse în discuția referatelor biblice îl încadrează — potrivit domniilor lui Ahab (874-852 î.Hr.), Ahazia (852-850 î.Hr.) și Ioram (852-841 î.Hr.) — în secolul al IX-lea î.Hr. Ceea ce se știe cu siguranță despre Sfântul Ilie este faptul că era tesvitean; după cum citim în cartea Tobit, orașul Tisbe era în ținutul Neftali (Tobit 1, 2); pe când, după III Regi, ni se vorbește despre Tesba Galaadului (III Regi 17, 1), situată la 13 km nord de râul Iaboc. Întreaga sa viață a stat sub imperiul cuvintelor: „Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeu Savaot” (III Regi 19, 10, 14).

Unele tradiții iudaice — preluate și de unii Părinți și scriitori bisericești — susțin că provenea dintr-o familie preoțească[1]. Astfel, Afraate, primul părinte bisericesc siriac, cca 280-345, și Pseudo-Efrem, autorul unei apocalipse apocrife siriace, din secolul al VII-lea, îl evocă pe Ilie ca fiind preot, care a mâncat prima turtă oferită de văduva din Sarepta Sidonului; Eusebiu de Emesa, ierarhul exeget și ucenic al lui Eusebiu de Cezareea (300-359), Epifanie de Salamina, eruditul episcop școlit în mănăstirile din deșerturile egiptean și palestinian (315-403), Pseudo-Epifanie, autorul Vieților profeților, Isidor de Sevilla, arhiepiscopul spaniol enciclopedist, considerat ultimul Părinte bisericesc din Apus (560-636), de asemenea îi atribuie lui Ilie demnitatea de preot, datorită unei presupuse descendențe din seminția lui Aaron, întrucât Tesba era orașul exclusiv al profeților; Verecundus de Junca, scriitor african din secolul al VI-lea, consideră preoția principalul motiv al înălțării lui Ilie la cer într-un car cu foc; pelerina Egeria, aristocrată din Galia, și Sfântul Ioan Gură de Aur, unul din cei patru mari Părinți ai Ortodoxiei (344/354-407), accentuează caracterul sacrificial al sacerdoțiului lui Ilie îndreptățiți fiind de faptul că pe Muntele Carmel Sfântul Ilie a refăcut altarul lui Dumnezeu și a adus jertfă.

Accentuarea de către unele tradiții iudaice a sacerdoțiului lui Ilie, considerat descendent din ceata preoțească a lui Levi și așteptat ca mare preot al timpurilor mesianice, vine ca o contrapondere la numirea de Mare Arhiereu rezervată doar lui Iisus Hristos; evident, este vorba de o încercare rabinică de diminuare a cinstirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dacă ținem cont că scrierile talmudice se finalizează în secolele V-VI.

De remarcat este faptul că mărturiile patristice referitoare la preoția lui Ilie vizează sacerdoțiul vetero-testamentar ereditar, ca fiind o funcție exercitată în beneficiul comunității, iar nu ca o chemare divină personală, cum era harul profetic; sau ca o vocație de slujire consacrată, cum era cea a nazireilor — asemănătoare voturilor monahale, care sunt asumate în mod voluntar.

„Și s-a sculat proorocul Ilie ca focul și cuvântul lui ca făclia ardea”

Modul său de viață — foarte apropiat de cel al nazireilor — este o atitudine de revoltă, manifestă împotriva imoralității timpului, așa cum este surprinsă de însăși formularea: „Și s-a sculat proorocul Ilie ca focul și cuvântul lui ca făclia ardea” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 48, 1). Având părul netăiat — ceea ce făcea să fie un om păros la înfățișare — și cingătoare de piele (IV Regi 1, 8), se arată a fi asemenea pustnicilor; dacă mai adăugăm promptitudinea cu care răspunde afirmativ chemărilor (III Regi 18, 46), retragerea în crăpăturile stâncilor (III Regi 17, 3) sau în peșterile munților (III Regi 19, 9), precum și somnul sub cerul liber (III Regi 19, 5), trăsăturile specifice omului deșertului sunt mai mult decât evidente.

După ce l-a anunțat pe Ahab de iminenta plagă a secetei (III Regi, 17, 1), proorocul s-a retras în pustie, lângă pârâul Cherit, dincolo de Iordan, fiind hrănit de corbi cu pâine dimineața și carne seara (III Regi 17, 6): Pâinea — în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul — însemna cunoașterea lui Dumnezeu, iar carnea, cultivarea virtuților; nicidecum necurăția, precum se credea și încă se mai crede. Dar secând pârâul, proorocul a fost trimis de Dumnezeu la o văduvă, în Sarepta Sidonului, încercată și ea de lipsurile pe care le-a adus seceta; din rezervele pe care le avusese rămase doar cu puțină apă, făină, ulei și câteva vreascuri (III Regi 17, 10-15).

În mod simbolic, cele existente în casa văduvei anticipează tainele Bisericii: apa — Taina Botezului; uleiul — Taina Mirungerii; făina — Taina Euharistiei; iar cele două vreascuri — Taina Sfintei Cruci, spune Sfântului Ioan Gură de Aur.

Milostenia văduvei, ca și a celei din Evanghelie — „nu ești mai sărac decât văduva din Evanghelie”, zicea Sf. Ioan Gură de Aur (Omilii la Matei, LXXXVIII, 3) —, a fost recompensată de Dumnezeu (III Regi 17, 21-23). Aceasta este mărturia că nici o faptă de milostenie nu rămâne nerăsplătită de Dumnezeu.

După cum spuneam, în timpul lui Ahab a fost secetă; timp de trei ani și șase luni nu a fost nici ploaie, nici rouă peste Israel. Dată fiind această situație, Ahab a dispus să fie căutat proorocul, considerat a fi principalul vinovat de închiderea cerului (III Regi 18, 10). Or, principalul vinovat pentru care Dumnezeu încuiase cerul nu era Ilie, ci păcatele lui Ahab și ale israeliților, după cum glăsuiesc referatele (III Regi 18, 18). {i pentru a demasca falsitatea zeului Baal, Sfântul Ilie le-a propus lui Ahab și Izabelei — principalii promotori ai cultului idolatru — să-i adune pe toți preoții zeului Baal pe Muntele Carmel (III Regi 18, 19), cerându-le să aleagă cui va trebui să slujească: lui Dumnezeu sau lui Baal.

În fața a numeroși israeliți, Sfântul Proroc Ilie a ridicat două jertfelnice în cinstea celor două divinități, așezând pe fiecare jertfelnic câte un bou. Apoi i-a îndemnat pe cei 450 de preoți ai lui Baal și 400 de profeți ai zeiței Așera să invoce foc din cer pentru a arde jertfa. Însă îndelungatul lor strigăt către Baal, însoțit de dansul și automutilările rituale, nu a primit nici un răspuns (III Regi 26, 29).

Apoi a urmat și Sfântul Ilie, care, înainte de-a invoca focul divin, a refăcut jertfelnicul din 12 pietre, a săpat șanțîmprejurul altarului, apoi a clădit lemnele pe altar, a tăiat în bucăți arderea de tot și a rânduit-o pe jertfelnic, după care a poruncit să toarne de trei ori apă deasupra, până s-a umplut șanțul din jur (III Regi 18, 31-35). Iar când a început Sfântul Ilie să se roage, îndată s-a pogorât foc din cer, mistuind nu numai jertfa adusă, ci și lemnele, pietrele, țărâna și chiar apa ce era în șanț(III Regi 18, 30-38).

Minunea a revelat mulțimii adunate pe Dumnezeul cel adevărat, motiv pentru care slujitorii idolilor au sfârșit înjunghiați de însăși mâna profetului pe malul pârâului Chișon (III Regi 18, 40).

După acest episod, rugându-se Sfântul Ilie, îndată s-au adunat norii și a căzut ploaie bogată peste Israel (III Regi 18, 45). Sfântul Grigorie de Nyssa vede în preoții lui Baal prefigurarea păcatelor, care nu pot fi asanate decât numai prin întreita cufundare în apa Botezului și prin focul Duhului Sfânt. Pierderea slujitorilor și a profeților idolatri a întețit mânia Izabelei, care a jurat că va pune sfârșit vieții Sfântului Ilie întocmai cum a făcut el cu viața unuia dintre slujitorii lui Baal (III Regi 19, 2).

Drumurile oamenilor și ale îngerilor se interferează, dar numai în înălțarea lor spre cer

Atunci, pentru a evita concretizarea planului diabolic propus de regină, Sfântul Proroc Ilie s-a retras pentru scurt timp la Beer-Sheba, în ținutul lui Iuda, odihnindu-se sub un ienupăr, unde a fost hrănit de un înger cu pâine și apă (III Regi 19, 4-8), după care a pornit spre Muntele Horeb (III Regi 19, 3-7). Acolo, după 40 de zile și 40 de nopți de post și rugăciune, pe când stătea la ușa peșterii, i S-a revelat Dumnezeu, în chipul unei adieri de vânt lin (III Regi 19, 12), trasându-i trei porunci: ungerea lui Hazael ca rege al Siriei (III Regi 19, 15), a lui Iehu ca rege peste Israel (III Regi 19, 16) și a lui Elisei ca succesor al său (III Regi 19, 16). {i a făcut întocmai.

Însă, auzind de uciderea lui Nabot Izreeliteanul care, pentru că nu a vrut să renunțe la dreptul de proprietate și să-și înstrăineze moștenirea și, respectiv, identitatea — „Nu-ți dau moștenirea părinților mei” (III Regi, 21, 4) —, a fost omorât cu pietre din ordinul lui Ahab, Sfântul Ilie s-a dus la soții Ahab și Izabela, anunțându-le blestematul sfârșit: „În locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii și sângele tău” (III Regi 21, 19).

Sigur, nici fiii lor, Ahazia/Ohozia (IV Regi 1) și Ioram (IV Regi 1, 19-20), pentru că nu au vrut să renunțe la viața lipsită de Dumnezeu, nu au fost cruțați, împlinindu-se proorocia lui Elisei făcută lui Ioram, printr-unul dintre fiii proorocilor: „Așa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Toată casa lui Ahab va pieri și vei stârpi din ai lui Ahab pe tot cel de parte bărbătească, pe rob și pe cel slobod în Israel” (IV Regi 9, 6 și 8).

Apropiindu-se momentul ridicării sale la cer, Sfântul Proroc Ilie — însoțit de Elisei — s-a dus până la Betel și Ierihon, despărțind Iordanul cu al său cojoc, precum odinioară Moise marea cu toiagul. Ajunși la hotarele Ghileadului — de unde plecase Sfântul Ilie cu mult timp în urmă —, în timp ce mergeau pe dealurile Moabului, „s-a ivit un car și cai de foc și, despărțindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer” (IV Regi 2, 11). Elisei, ca urmașlegitim al lui Ilie, a primit atât mantia sa (IV Regi, 2, 13-15), cât și duhul lui Dumnezeu, care se afla în Ilie, după cum el însuși ceruse: „Duhul care este în tine să fie îndoit și în mine!” (IV Regi 2, 9).

Darurile primite de Elisei de la Sfântul Proroc Ilie sunt o aluzie la preferința arătată în cazurile de moștenire față de întâiul-născut în iudaism, căruia i se cuvenea partea îndoită de moștenire (Deuteronom 21, 17), în comparație cu ceilalți frați.

Prin urcarea la cer, Sfântul Proroc Ilie a arătat că drumurile oamenilor și ale îngerilor se interferează, coincid; dar numai în înălțarea lor spre cer. Potrivit profeției lui Maleahi (3, 23), Sfântul Prooroc Ilie va fi trimis de Dumnezeu din nou pe pământ înainte de a doua venire a lui Hristos (Apocalipsa 11, 3-13). Această așteptare este confirmată și de Sfinții Evangheliști Matei (16, 14), Marcu (6, 15; 8, 28) și Luca (9, 8, 19). Interpretarea profeției transpare și în vestea adusă de Arhanghelul Gavriil arhiereului Zaharia, cum că Sfântul Ioan Botezătorul va lucra cu duhul și cu puterea lui Ilie, cei doi fiind adeseori menționați împreună (Ioan 1, 21, 25; Matei 17, 10-13, Marcu 9, 11-13). De altfel, Mântuitorul Însuși a spus: „Și dacă voiți să înțelegeți, el (Ioan) este Ilie, cel care va să vină” (Matei 11, 14).

Însă nu trebuie să se creadă că este vorba de vreo reîncarnare a lui Ilie în Ioan. Mărturia biblică îi apropie pe cei doi din cauza vieții lor ascetice; amândoi se caracterizează prin asprime și hotărâre (Luca 9, 8), lucrează cu aceeași putere (Luca 1, 17) și adoptă același mod de viață (III Regi 17, 1 și Luca 3, 2; IV Regi 1, 8 și Matei 3, 4).

Prezența considerabilă a Sfântului Ilie în referatele scripturistice, cât și în literatura patristică reprezintă o dovadă în plus a poziției acestui profet vetero-testamentar în istoria creștinismului, care este adesea prezentat ca model de trăire religioasă: „Ilie odinioară a deschis și a închis cerul ca să plouă și să nu plouă, ție nu pentru asta ți se deschide cerul, ci ca să te urci la cer; și ceea ce-i mai mult, nu ca să te urci singur, ci ca să urci și pe alții, de-ai voi. Atât de mare îndrăznire și putere ți-a dat Dumnezeu în toate cele ale Lui!” — spunea Sfântul Ioan Gură de Aur (Omiliile la Matei, X, 4).

Castitate, însingurare, mărturisire plină de curaj, rugăciune, sărăcie, post

Prin râvna sa, Sfântul Proroc Ilie s-a impus în tradiția iudaică, apoi în cea creștină și musulmană drept tipul slujitorului desăvârșit. El oferă de dincolo de timp un mod de viață monahală autentic, prin coordonatele sale — castitate, însingurare, mărturisire plină de curaj, rugăciune, sărăcie, post. Pentru aceasta, el s-a învrednicit de daruri speciale, cum ar fi cel profetic sau al facerii de minuni, vederea lui Dumnezeu, răpirea la cer... În mod deosebit înălțarea la cer l-a impus evlaviei universale.

Numeroase locuri de pe Muntele Carmel, cum ar fi peștera Sfântului Ilie; El-Khadr, școala profeților; El-Muhraka, altarul de jertfă; Tel el-Kassis ș.a. se constituie în puncte de pelerinaj atât pentru creștini, cât și pentru evrei sau musulmani.

Fie ca măreția vredniciei Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, precum și zelul său misionar să se întipărească în viața și conștiința fiecăruia dintre noi, ca astfel să putem birui ahabicele și izabelicele atacuri împotriva adevăratei credințe.

 

[1]Viețile Sfinților, ce par să urce până la un original evreiesc din secolul I d.Hr., prezintă nașterea lui Ilie sub semnul minunii: „În timpul în care maica sa l-a născut, Sovac, tatăl lui, a văzut niște bărbați îmbrăcați în haine albe, vorbind cu pruncul și învelindu-l pe el cu foc, băgându-i văpaie de foc în gură, ca să mănânce. Aceasta văzând-o tatăl său și spăimântându-se, s-a dus la Ierusalim și a spus preoților vedenia sa. Unul din acei preoți, bărbat mai înainte văzător, i-a zis: «Omule, nu te teme de vedenia aceea pentru pruncul tău, dar să știi că el va fi locaș al luminii darului lui Dumnezeu și cuvântul lui va fi ca focul de puternic și lucrător. Râvna lui către Domnul și viața lui fiind bine-plăcută lui Dumnezeu, va judeca pe Israel cu sabie și cu foc».”

Sursa: https://huff.ro/spiritualitate/sfantul-ilie-ce-sa-nu-faci-sub-nicio-forma-pe-20-iulie-131145

Rusaliile - Pogorarea Duhului Sfant

Rusaliile - Pogorarea Sfantului Duh

La zece zile dupa Inaltarea lui Hristos, respectiv la 50 de zile de la Invierea Sa, praznuim Rusaliile - Pogorarea Sfantului Duh, cunoscuta si sub denumirea de Cincizecime. Anul acesta praznuim Pogorarea Sfantului Duh pe 31 mai. Ca vechime, Rusaliile coboara pana in veacul apostolic. In primele secole crestine, praznicul Cincizecimii era o dubla sarbatoare: a Pogorarii Duhului Sfant si a Inaltarii lui Hristos. In jurul anului 400, cele 2 sarbatori s-au despartit una de cealalta.

Daca prin lucrarea Duhului Sfant, Dumnezeu Fiul S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat, tot prin Duhul Sfant ni se impartaseste viata dumnezeiasca si omeneasca a lui Hristos. Pogorarea Sfantului Duh este actul de trecere a lucrarii mantuitoare a lui Hristos, din umanitatea Sa in oameni. Astfel, Biserica se constituie prin aceasta extindere a vietii lui Hristos in noi.

Evenimentul Pogorarii Duhului Sfant este descris in cartea "Faptele Apostolilor" (F.A. 2,4). Aici se spune ca Duhul Sfant Se pogoara din cer ca un vuiet mare de vant si Se imparte deasupra capului fiecaruia din cei prezenti, in chip de limbi de foc.

La Pogorarea Duhului au fost prezenti numai Apostolii?

Textul "Cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc" (FA. 2, 1), a dat nastere la multe nedumeriri, pentru ca nu se precizeaza cine sunt acei "toti". Din dorinta de a aduce mai multa lumina in acest caz, versiunea romana a Noului Testament a introdus termenul de "Apostoli".

 

Insa, daca se omite cuvantul "Apostoli", poate rezulta ca in acea zi se gaseau laolalta nu numai cei doisprezece, ci toti cei o suta douazeci de frati care s-au aflat impreuna cu Apostolii alaturi de Iisus, incepand cu Botezul savarsit de Ioan si pana la Inaltare (F.A. 1, 22). Sfantul Ioan Gura de Aur, Teofilact si alti exegeti, afirma ca la Cincizecime au fost prezenti nu numai apostolii, ci si alti frati. De aici reiese ca Sfantul Duh s-a revarsat peste toti membrii Bisericii, si nu numai peste ierarhia reprezentata de apostoli. Exegeza ortodoxa, precum si cea romano-catolica, bazate pe Traditie, afirma ca la Cincizecime era de fata si Maica Domnului.

Faptul ca limbile apar "impartite", denota ca fiecare persoana se invredniceste in mod propriu de primirea Duhului. Acest Duh sfinteste pe fiecare om in parte si pe toti laolalta, adica sfinteste persoane in comuniune sau pentru comuniune.

Rusaliile - momentul in care Apostolii incep sa graiasca in limbi necunoscute

Dupa Pogorarea Sfantului Duh, Apostolii au primit puterea de a grai in limbi necunoscute de ei pana atunci. Au descoperit invatatura Mantuitorului si altor neamuri, in diferite limbi. Inceputul a avut loc chiar in aceasta zi, a Pogorarii Duhului Sfant, cand s-au facut intelesi de toti iudeii veniti la Ierusalim din tot Orientul. Pelerinii neputand sa-si explice cum de puteau predica in graiuri diferite, unul dintre ei ii acuza ca ar fi "plini de must", adica beti (F.A. 2, 13). Atunci Sfantul Petru a luat cuvantul pentru a-i apara pe Apostoli de o asemenea invinuire, dar si pentru a vorbi multimilor despre Hristos. El le-a descoperit ca se implinise profetia lui Ioil: "Iar in zilele din urma, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul" (F.A. 2, 17, Ioil 3, 1). In urma cuvantarii lui Petru, trei mii de persoane au primit botezul.

Se obisnuieste sa se vorbeasca de trimiterea Sfantului Duh in lume, ca despre un act prin care Duhul ar lua locul lucrarii lui Hristos. In acest caz, Biserica ar fi numai opera Sfantului Duh. In realitate insa, Duhul trebuie vazut intotdeauna ca Duhul lui Hristos, deci, nu trebuie vazut sau conceput ca despartit de Hristos.

Exista obieiul ca in ziua de Rusalii, sa se aduca in biserica frunze de nuc sau de tei, simbol al limbilor ca de foc, ca semne ale coborarii Sfantului Duh. Ele sunt binecuvantate si impartite credinciosilor.

Adrian Cocosila

Duminica Mironositelor - Rolul femeii in societate de Parintele Ilie Cleopa

Mironosite

Am fost chemat la Manastirea Varatic, unde au venit reprezentanti de la consiliul ecumenic de la Geneva si acolo m-au pus sa vorbesc ceva in legatura cu rolul femeii in familie, in societate si in Biserica.

M-am gandit la predica Sfantului Ioan Gura de Aur " Pentru purtarea de grija de femei si pentru supunerea si cinstea femeii catre barbat ", din " Impartirea de grau ". Al doilea, mi-am adus aminte de datoria diaconitelor din " Tezaurul liturgic " de Badea Ciresanu. Pe urma tot in problema asta, mi-am adus aminte de la " Facere ", este un cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur, de ce a numit Dumnezeu pe femeie ajutatoare barbatului, " ca nu-i bine sa fie omul singur, sa-i facem ajutatoare asemenea lui "; si de colo de colo am improvizat asa cateva idei, dupa care am inceput sa schitez predica.

Eu credeam ca daca sunt atatia teologi, atatia profesori poate dupa slujba vor vorbi ei. Dupa slujba am mers cu totii la casa oficiala a manastirii. Ne-a dus cu corul acolo, cantand, cum este regula lor. Si mitropolitul din Liban printr-un translator a zis :

- Mata esti Ilie Cleopa ?

- Da.

- Ai sa ne vorbesti la conferinta.

- Fie voia Domnului.

Mitropolitul Ardealului, Antonie, se apuca si ma recomanda la toata multimea aceea, iar un episcop m-a recomandat in limba engleza. Eu care nici romaneste nu stiu bine le-am spus : " Prea Cuvioasa maica stareta, prea cucernici parinti, consilieri, preoti si iubiti frati.

Am fost chemat aici sa slujesc si sa tin un cuvant. Dar sa stiti ca azi va vorbeste de aici de la tribuna asta un cioban. Sa nu asteptati mare lucru de la mine. Am pazit oile manastirii pana mai deunazi pe un munte acolo si n-o sa va lovesc in gandire cu nimic din cele ce asteptati de la mine. Pentru ca eu am invatat sa pasc oile, eu sunt calificat sa fac branza, sa pasc oile, toate ale ciobanului.

Eu sunt poreclit calugar. Pentru ca s-a intamplat sa ma numesc calugar, dar calugar nu m-am facut niciodata in viata, ca a te face calugar este mare lucru. Cum sa spun eu ca sunt monah inaintea oamenilor, cand inaintea lui Dumnezeu nu sunt ? Calugarul trebuie sa fie inger in trup, nu asa cu viata grosolana cum o duc eu, in pacate si neputinta ! Eu sunt poreclit calugar si am si acest vot, pe langa celelalte, si fac ascultare. Sia m sa incerc, in virtutea acestui vot sa va spun cate ceva.

Mi-atis pus sa vorbesc despre rolul femeii in familie, in societate si in Biserica.

Ca sa vorbim aceasta predica trebuie sa luam istoria lumii de la capat. Dumnezeu face pe om androgen, adica barbat si femeie. Dar intelepciunea cea fara margini a Lui, Care pe toate le-a facut mai presus decat mintea omeneasca, n-a inzestrat pe femeie cu insusirile barbatului, dar nici pe barbat cu insusirile femeii, numai cand se intalnesc amandoi sa formeze omul. Si l-a facut Dumnezeu barbat si femeie. Nu spune asa la Facere ?

Si dumnezeiescul Ioan Gura de Aur zice : " Iata de ce-a zis intelepciunea cea nemarginita : " Nu-i bine sa fie omul singur. Sa-i facem ajutatoare asemenea lui ".

Da, femeia este egala cu barbatul, dar numai dupa fire, nu dupa dregatorie. Cand a adus-o pe femeie la Adam i-a zis : " Cum se cheama asta ?" " Femeie. Aceasta-i os din oasele mele si carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru ca este luata din barbatul sau ".

Aici este egala femeia cu barbatul, ca-i os si carne din barbat, luata din coasta lui, dar nu dupa dregatorie. Ca Dumnezeu a pedepsit-o pe Eva imediat, ca ea a intins mana intai. Si primul canon i-a spus : " De ce-ai facut asta ? Pentru ca ai intins mana si ai mancat, inmultind voi inmulti durerile tale si intru dureri vei naste fii ". Si a doua pedeapsa : Intoarcerea ta catre barbatul tau si el te va stapani ".

Nu le convenea ce le spuneam ca erau mai multe femei. Dar cand spuneam de bine bateau din palme, iar cand nu, puneau capul jos !

Uite ce, le-am zis. Cat ar fi femeia de invatata, trebuie sa fie supusa barbatului. Ca barbatul este cap al femeii si Hristos cap al barbatului. In ordinea asta este ierarhia in familie.

Iata cum este : Pe femeie a lasat-o Dumnezeu ajutatoare omului. De aceea zice Sfantul Ioan Gura de Aur : " femeia este liman al barbatului ". Barbatul, saracul, vine amarat cu cele mai mari greutati in societate, conduce osti, razboaiele; este mare raspunzator la intreprinderi de stat, in guvern, vine obosit. Dar femeia trebuie sa fie liman. Sa stie sa-l intampine totdeauna cu un cuvant bun, cu blandete, sa-i pregateasca mancarea, sa-i faca haine, sa-l porneasca, sa-l primeasca cand vine de undeva. Intotdeauna ea trebuie sa fie aceea care sa odihneasca pe barbat, pentru ca-i ajutatoarea lui.

Dar cea mai mare misiune pe care o are femeia in familie, nu-i asta : numai sa-i faca mancare barbatului si imbracaminte. Cea mai mare misiune pe care o are femeia in familie, rolul ei este sa fie mama de copii ! Sa fereasca Dumnezeu pe femeia aceea care vrea sa inlature durerea nasterii ! Pentru ca primul canon pentru ca a gresit, asta a fost : Intru dureri vei naste fii. Sfantul Ioan Gura de Aur zice : Daca fugi de durerea nasterii, de durerea vesnica vei da !, de durerea cea din iad. Dumnezeu a pus cu masura dulceata impreunarii cu durerea nasterii. Si tu, daca fugi de la durere spre placere, vei cadea in durerea vesnica ". Asa citim in cartea " Impartirea de grau ", cuvant pentru mireni, unde arata cum sa fie mireasa si mirele la casatorie.

Nnu fugi de la durere spre placere, adica numai sa traiesti cu sotul, dar sa nu faci copii, ca in durerea cea vesnica te duci. Ca daca fugi de la durere spre placere, vei cadea in mainile si in bratele cele vesnice ale iadului, ca nu vrei durerea care ti-a randuit-o Dumnezeu, ci vrei sa traiesti in placere si sa omori copiii.

Sa fereasca Dumnezeu ! Mai bine nu se nastea femeia aceea care isi omoara copiii. Pentru ca este pacat impotriva Duhului Sfant. Apoi unde trebuia sa gaseasca Dumnezeu copilului mai bun salas ca in pantecele maicii lui ? Si de acolo il scoti si il dai la caini si il omori ? " Care balauroaica - spuen Sfantul Efrem Sirul -, care leoaica, care ursoaica si-ar omori vreodata puiul sau ? Si tu fiinta rationala si cuvantatoare faci mai rau decat animalele cele salbatice, cand ai ajuns sa-ti omori copiii.

Du-te sa intalnesti in padure o scroafa cu purcei. Eu eram in padure - am stat noua ani si sapte luni prin muntii astia singur -, si am intalnit o scroafa cu purcei intr-un munta la " Poiana Crainicului ". Eram singur. Cand am dat fata in fata cu ea, sa fereasca Dumnezeu, m-am intors, ca am avut un brad si m-am agatat de dansul. S-o repezit ca fulgerul la mine. Cand ai pus mana pe un purcel te-a facut praf; poti sa mori tot atunci. Si vanatorii se tem de ei. Asa isi apara purceii scroafa salbatica. Numai mamele crestine isi ucid copiii !

Asa sunt legile firii date de Dumnezeu : mama sa-si apere fiii sai. Dar omul rational sa fie mai rau decat toate fiarele si dobitoacele si sa-si omoare copiii ? Vai si amar de acele mame !

Fereasca Dumnezeu ! Toate pacatele sunt grele, dar acesta este mai greu decat toate. De aceea Sfintii Parinti il pedepsesc asa de greu. Si le-am spus la Varatic : Si Apostolul Pavel, gura lui Hristos, vasul alegerii, spune asa, cand vorbeste de femeie : Si ea se va mantui prin nastere de fii. Iar dumnezeiescul Gura de Aur, care merge in urma cu talcuirea la Sfantul Apostol Pavel, zice : Femeia cand a murit nascand, moare pe altarul jertfei. Este martira ! Tocmai de aceea Biserica pregateste femeia pentru moarte inainte de nastere. Poate sa fie oprita 30 de ani de Impartasanie, daca este gravida nu mai ai voie sa o opresti. O spovedesti si o impartasesti in fata mortii; ca la cele tinere, mai cu seama, durerea nasterii este ca in iad. N-ati auzit ce spune in Psaltire : Acolo ( in iad ) sunt dureri ca ale aceleia ce naste.

Sunt o seama care mor in durerile nasterii. De aceea Biserica, prin dumnezeiestii Parinti, luminata de Duhul Sfant, spune : " Femeia care este gravida, este dezlegata si pregatita de moarte ", ca multe se intampla sa moara; de aceea nu o opresti de la impartasire. Iar daca se intampla si moare, ea isi pune viata pentru copil, ea este martira; ca asa ne-a invatat apostolul. Pentru durerile acele Dumnezeu ii iarta toate pacatele si este ca o mucenita, ca o martira.

Vine deunazi una la mine si-mi zice : " Parinte am insuficiente psihice si mi-a spus doctorul ca n-am voie sa nasc; sa-mi dai voie sa fac avort ". " Fugi de-aici criminalo ! Ai venit sa ma conduci tu pe mine, sa inveti pe popa carte ? Sa mori de-o mie de ori, sa te faci martira, numai sa te spovedesti si sa te impartasesti. Cine ti-a spus o nebunie ca aceasta ? De unde vii tu ? Sa-ti dau voie eu sa faci crima ?"

Ei, asa a fost vorba, ca daca moare femeia nascand, moare la datoria ei cea mai sfanta de pa pamant, sa fie mama de copii.

Dupa ce-am vorbit mai mult de rolul femeii in familie, am aratat ca nu numai sa-i creasca, ca si fiarele nasc; trebuie sa-i creasca in frica si certarea Domnului. Si la aceasta osteneala trebuie sa ia parte si barbatul, nu numai femeia, ca amandoi l-au facut pe copil. Ca daca nu-i creste in frica si certarea Domnului, ii vai si amar de cate greutati intampina in viata ! Se fac niste fiare, nu copii.

Pe urma am trecut la rolul femeii in societate.

Uite ce ! In biserica i-a spus Apostolul femeii sa taca. In societate ea poate ocupa servicii ca si barbatul. Si le-am dat un exemplu :

Daca acum s-ar face un intuneric bezna, fara nici o lumanare, fara nici o lampa sau bec. In timpul asta o mana binefacatoare vine si pune o lumanare aici in mijlocul nostru. Toti s-ar bucura ca a aparut o zare de lumina. Dar lumanarea asta care sta aici, pusa in slujba tuturor, vorbeste ? Nu vorbeste ! Tace, dar face doua lucruri in folosul tuturor. Ea se jertfeste si lumineaza.

Folosindu-ne si pe noi si dand lumina la atatia, ea se jertfeste si incepe a se topi, incet, incet si se topeste pana ajunge la sfesnic. Doua lucruri face tacand - zice Sfantul Ioan Gura de Aur -, Tace luminand si se jertfeste tacand. Acesta este rolul femeii in societate.

O femeie la locul ei de munca, unde a randuit-o Dumnezeu, daca este curata, daca este credincioasa, daca este corecta, daca este harnica, daca este priceputa la toate, in toate problemele daca este prezenta, ea n-are nevoie sa predice, ca viata ei predica.

Aici se implineste ce-a spus Talasie Libanul : Taci tu, sa vorbeasca lucrurile tale !, sau Mustra si cearta pe cei de-aproape de tine, prin puterea lucrarii, nu prin multa vorbire !

In felul acesta ea este o lumina in sfesnic in societate si pentru toti care o vad si o aud si o inteleg, pentru ca este corecta in toate problemele. Asa si femeia in societate, este o lumina in sfesnicul societatii, daca la locul ei de munca are toate insusirile de care am spus mai sus.

Si am trecut de la rolul femeii in societate la rolul ei in Biserica, fiindca atunci ei venisera cu scopul acelor ce faceau preoti, ca faceau pe femei preoti si episcopi. Erau si cateva observatoare protestante. Acum, de rolul femeiii in Biserica, ce sa va spun ? Am auzit ca protestantii au ajuns la apogeul nebuniei. Un cioban va vorbeste; cine s-o supara, sa-mi ia opincile si gluga. De 5000 de ani a intemeiat Dumnezeu preotia, prin Moise si Aaron si fiii lui Levi si niciodata n-o dat porunca nimanui sa hirotoneasca persoane de gen feminin.

Poate ati auzit si de diaconite : Si va incredintez pe Feba, sora noastra, care este diaconita a Bisericii din Chencrea ( Rom. 16, 1 ). Dar, zic, v-ati pus intrebarea ce misiune aveau diaconitele ? Poate ati luat de acolo indrazneala si sa faceti diaconi din femei ! Voi credeti ca diaconitele, care au incetat sa mai fie din secolul IV in Biserica Ortodoxa, aveau aceeasi misiune ca un diacon ?

Aceste diaconite aveau sapte misiuni in Biserica. Datoriile diaconitelor, le-am spus acolo, ajutau al botezul femeilor, ajutau bolnavii la spitale, duceau impartasanie la femeile bolnave, slujeau la mesele agape, etc. Dar nicidecum n-aveau hirotonie, cum spune canonul 19 al Soborului VI Ecumenic : " Iar hirotonie la diaconite, n-am cunoscut, fara numai hirotesii ". Ce este hirotesia ? Hirotonia se face in Altar, iar hirotesia afara de Altar. Este o singura rugaciune arhiereasca care se dadea inainte vreme, si acum se da la ierarhia inferioara a Bisericii, la slujitorii inferiori, cum erau : exorcistii, portarii, citetii, cantaretii, anagnostii, ipodiaconii, hartofilacsii etc.

Toti acestia aveau aceasta hirotesie sau binecuvnatare care o aveau si diaconitele; o imputernicire sa slujeasca, sa ajute in Biserica. Unii erau cu inmormantarile, portarii tineau bastoane in maini si atunci cand se spunea : " Cei chemati, iesiti ", ei scoteau pe catehumenii, car einca nu erau botezati, din biserica. Le-am aratat misiunile lor.

Dar hirotonia cu hirotesia nu-i totuna ! Hirotesia este o mica sfintire care se da la slujitorii inferiori, iar slujitorii superiori : diaconul, preotul si arhiereul au hirotonia in Sfantul Altar. Este mare deosebire intre una si alta.

Sa nu credeti ca diaconita zicea ecteniile ca diaconul sau zicea evanghelia la popor sau se saruta cu preotul si se impartasea la Sfanta Masa, cum fac clericii. Nicidecum !

Apostolul Pavel a spus asa : " vaduva care nu se marita sa fie hranita de la biserica. Care se marita nu greseste, dar mai bine sa ramana asa ". Pe femeile aceste vaduve si bolnave, care nu aveau barbat, Biserica le ajuta prin diaconite.

Ele teseau covoare pentru biserica, perdele, faceau lumanari pentru biserica, vestminte pentru preoti, faceau curatenie in Altar. Ele erau in slujba Bisericii, iar Biserica le purta de grija.

( Iosif Flaviu, marele istoric, ne arata ca la Biserica lui Solomon era astfel : In jurul bisericii celei mari, erau case pentru cele ce aveau sa tie fecioria pana la 30 de ani, si de atunci puteau sa se casatoreasca. Mai sus erau fecioarele bisericii, care se fagaduiau sa pazeasca viata curata pana la moarte. Apoi mai erau vaduvele bisericii. Si mai erau un fel de calugari numiti terapeuti. )

Aceste diaconite tineau evidenta fecioarelor si a vaduvelor dintr-o eparhie. Ele spuneau episcopului cate femei ajuta la toate bisericile, si li se dadea un ajutor. Asta era prima misiune a diaconitelor.

A doua misiune a diaconitelor. Ele stiau cate fecioare are Biserica. In timpul marilor persecutii nu erau manastiri cu crucea in varf, sa toace si sa traga clopotele, Biserica era in catacombe. Daca o fata se hotara in casa parinteasca sa pazeasca fecioria pentru Hristos, parintii crestini ii dadeau voie. Ii faceau o chiliuta cu icoane acolo sa se inchine si ea petrecea mai mult in post si rugaciune. Cum a fost si Sfanta Mare Mucenita Varvara.

Cine stia numarul acestora care isi afieroseau lui Hristos viata in sfintenie ? De ele se ingrijeau intai diaconitele si apoi episcopul locului, care le calugarea. Pana in secolul VI n-a avut voie preotul sa faca aclugarite; episcopul sfintea fecioarele. El se ducea la casele lor si le facea calugarite si le punea fagaduinta si tunderea in fata parintilor, ca nu erau manastiri, ca sa faca calugaria in fata altarului. Aceasta era a doua miosiune a diaconitelor.

A treia misiune a diaconitelor era cu catehizarea femeilor si botezul femeilor. Pentru ca diaconii si preotii aveau ungerea Sfantului si marelui mir, le puneau pe diaconite cu imputernicirea lor, sa le miruiasca pe femei, sa le catehizeze, sa le invete simbolul credintei si legea crestina. Iar la imbracarea si dezbracarea lor era foarte cuviincios sa fie femei; si acestea erau diaconitele. Asta era a treia misiune a diaconitelor.

A patra misiune era milostenia. Se strangea milostenie de la biserica pentru cei saraci si nacajiti si pentru cei ce aveau cereri si nevoi. Diaconitele trebuiau sa stie unde sa imparat aceste milostenii si care-i mai nacajit, sa-i dea raport la episcop.

A cincea misiune a diaconitelor era curatenia in Sfantul Altar si alimentarea lui. Ele alimentau altarul cu tamaie, cu smirna, cu untdelemn, cu lumanari de ceara, curatenia in Altar, fara sa se atinga de Sfanta Masa, de Sfantul Jertfelnic, cum sunt si calugaritele acum. Ca mai tarziu le-au luat locul chiar calugaritele si nu s-a mai simtit nevoia de diaconite.

A sasea misiune a diaconitelor. In sarbatori si Duminici, dupa ce ieseau de la biserica se dadea masa comuna cum era atunci. Se duceau diaconitele undeva aproape de biserica si adunau femeile sa le tina cateheze, sa le invete. Ele le spuneau de Sfanta Evanghelie.

A saptea misiune a diaconitelor. Ele faceau mare randuiala in biserica. Barbatii sa stea in partea dreapta si femeile in partea stanga in ordinea aceasta : cei prea batrani in frunte, cei mai carunti la spate, cei tineri pana la sfarsit si printre ei sa ramana o cararre ca sa mearga crestinii sa se inchine sa dea darul la altar.

Iata ce misiune aveau diaconitele, dar nu sa le faci diaconi, sa le imbraci cu stihar si sa le pui sa zica ectenii. Asta este cea mai mare nebunie. Nu a fost aceasta niciodata. Ia ganditi-va dumneavoastra, in istoria Sfintilor Apostoli, in istoria Evanghelie, nu gasim vreodata ca au hirotonit Apostolii vreo femeie. Daca au fost sfintele mironosite, avem duminica lor dupa Pasti, fiind cinstite intocmai cu Apostolii, cum au fost : Maria Magdalena, Maria lui cleopa, Maria lui Iacob cel Mic, Salomia, Maximilia, Iunia, Iulia, Marta si Maria si celelalte femei sfinte, mironosite intocmai cu Apostolii.

Cat erau de mari ele dar nu au indraznit Apostolii sa le hirotoneasca. Nu se spune ca a hirotonit pe Maria sau pe alta. Au murit martire, au murit marturisind pe Hristos si intocmai cu Apostolii se cheama, ca ele au vestit Invierea intai si au mers dupa Mantuitorul pana la moarte si pana la Inviere, dar nicidecum nu spune in Sfanta Evanghelie ca au hirotonit vreuna.

Biserica le cinsteste ca pe Apostoli, dar nu ca pe diaconi sau ca pe preoti.

 






Vai de lumea asta stricata de cei fara de minte ! Isi fac o multime de haine frumoase, mai ales femeile, ca sa vada lumea ca au haine. Si se duc in biserica, ca la teatru, sa le vada cineva cum sunt imbracate. Dar de aceea ne ducem la biserica ? Dumnezeu se uita la exterior ? Dumnezeu se uita in inima ta, de esti cu inima la El cand te rogi in biserica. Acolo te duci la plans, la suspine, la zdrobire, la smerenie, la ascultarea cuvantului. Nu te duci acolo sa faci teatru, sa te vada cineva cum esti imbracata si boita si cum esti incaltata. Acestea sunt lucrurile vicleanului diavol. Luxul este o nebunie a veacului si sminteala pentru tineri si barbati.

- Parinte Cleopa, poate sa cante femeia in biserica ? Unul canta Apostolul, altul citeste, altul vine la strana sa cant ein cor. Este bine sau nu ?

- Apostolul Pavel, gura lui Hristos, spune : Iar femeia in biserica sa taca !

- Dar avem si cor mixt.

- Daca este cor mixt de barbati si de femei si preotul ti-a dat voie sa canti, canta, ca lauzi pe Dumnezeu. Iar celelalte care n-au blagoslovenie sa cante, sa stea sa asculte, ca asa este lasat femeii in biserica, sa asculte, nu sa predice.

- La noi corul este format din barbati si femei.

- Asa este bine sa fie corul. Intr-o parte sa cant ebarbatii si intr-alta parte sa cante femeile raspunsurile. Dar daca sunt coruri mixte sa le conduca un preot sau dascal, cineva trebuie sa le conduca, pentru ca nu toti stiu sa execute cantari in biserica. Si daca este cu blagoslovenia preotului, este bine, pentru ca s-a aprobat de Sfantul Sinod in biserica muzica omofonica.

Stiti de cand s-a pus asta in biserica ? De pe timpul Sfintilor Apostoli. Ca in biserica nu canta numai dascalul pe atunci, ci toata lumea zicea : " Doamne, miluieste ". Preotul zice " Cu pace Domnului sa ne rugam " si toata lumea canta : " Doamne, miluieste ", " Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi ". Asa era. Si in multe biserici din tara acum se canta muzica omofonica. Am vazut la biserica Sfantul Vasile din Ploiesti, unde era parintele Constantin Galeriu ca toti impreuna dadeau raspunsurile Liturghiei. Dar cei care stiu ca nu pot sa cante bine sunt mai atenti cu urechea sa nu-i impiedice pe ceilalti. Dar toti canta raspunsurile Liturghiei. Iar Heruvicul si Axionul le canta mai ales dascalii si cei care stiu notele.

 



Parintele Cleopa 

 

Sursa: http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/19femeia.htm

Programul din Saptamana Mare, Sfintele Paști și Săptămâna Luminată

Invierea

Praznicul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos să reverse har, pace, sănătate și să vă umple sufletele de bucurie și nădejdea Învierii!

Programul din Săptămâna Mare, Sfintele Paști și Săptămâna Luminată

09 aprilie 2017(†) : Duminica Floriilor / Săptămâna Mare (Ioan XII 1-18) Intrarea Domnului in Ierusalim.
· 10 AM Slujba Utreniei .  Sfânta Liturghie.
· Sfințirea Sălciilor.
· Copiii de la școala Duminicala: Recital de poezie creștina in cinstea Sfintelor Patimi si a Învierii Domnului Iisus Hristos. Sunteti invitați sa contribuiți cu mâncare la Agapa frățeasca de după Sf. Liturghie . Dezlegare la peste si vin.
La mulți ani! Celor ce își serbează onomastica: Florica, Florin, Florentin/a.
12 aprilie 2017 - Sfânta si Marea Miercuri
· 6:00 PM Denie
· Spovedanii la sfârșitul slujbei de seara
http://str1.crestin-ortodox.ro/foto/689/68875_rastignire.jpg13 aprilie 2017 -Sfânta si Marea Joi (Denia celor 12 Evanghelii)
· 9:00 AM Sf. Liturghie a Sf. Vasile cel Mare. Taina Spovedaniei. Împărtășirea celor bolnavi.
· 6:00 PM Denie/Slujba celor 12 Sfinte Evanghelii.

​14 aprilie 2017 Sfânta si Marea Vineri (Denia Prohodului Domnului/Post negru)

· 8:30 AM Acțiune caritabila a tinerilor parohiei de distribuire a sandvișurilor pe Hastings cu Main pentru cei in nevoie 

În tot timpul săptămânii Sfintelor Patimi, părintele va vizita si împărtăși vârstnicii si bolnavii din comunitate. Contact: (604) 982 -0677)

· 6:00 PM Denie/Slujba Prohodului Domnului nostru Iisus Hristos. Scoaterea Sf. Epitaf / procesiunea înconjurării Bisericii cu Sf. Epitaf.

15 aprilie 2017 -  Sfânta si Marea Sâmbăta (Pregătirea Sfintelor Pasti)
· 8:00-10 AM Taina Spovedaniei  si Împărtășirea credincioșilor

https://codlea-info.ro/wp-content/uploads/2011/04/inviereadomnuluiradioco.jpg· ora 11:30 (Sâmbăta Mare, la miezul-nopții) Slujba Sfintei Învieri, in curtea Bisericii
16 aprilie 2017 - (†)  Învierea Domnului (Sfintele Pasti) - Duminica Sf. Învieri. Hristos a Înviat!
Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcînd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!
· 00:00 AM Slujba Sfintei Învieri, in curtea Bisericii
· ora 1:00 AM Sfânta Liturghie; urmată de la ora 2:30 AM de binecuvântarea bucatelor și agapă frățească
· ora 3:00 PM - Sfintele Pasti (Învierea a doua), Vecernia Pascală cu citirea Sfintei Evanghelii in diferite limbi. Egg hunt - pentru copii prezenți.
17 aprilie, 2017 - (†) Săptămâna Luminata - A doua zi de Paşti;
· 9:30 AM  Sf. Liturghie  
18 aprilie, 2017 - (†) Săptămâna Luminata - A treia zi de Paşti;
· 9:30 AM Sf. Liturghie
21 aprilie 2017 - (†) Vinerea din Săptămâna Luminata - Izvorul Tămăduirii;
·9:30 AM Sfințirea Aghiasmei Mici.

Donațiile dumneavoastră către Parohie cu acest prilej sunt binevenite. Vă îndemnăm să procurați lumânări de ceară de albine de la biserică contribuind în felul acesta la proiectul de extindere a clădirii bisericii.

 

SERVICES ON GREAT WEEK, PASCHA AND THE BRIGHT WEEK
 
12 April - GREAT AND HOLY WEDNESDAY
· 6:00 PM - Bridegroom Matins with Gospel readings, the hymn “Behold the Bridegroom comes”

13 April - GREAT AND HOLY THURSDAY
· 9:00 AM – Divine Liturgy. Communion of sick.
· 6:00 PM - Matins of Holy Friday with the reading of the 12 Passion Gospels.
Between the reading of the 5th and 6th Gospels, the Cross is carried out from the Altar to the middle of the church.

14 April - GREAT AND HOLY FRIDAY
· 6:00 PM Matins of Holy Saturday. Lamentations.
Follow Triodion. According to Byzantine tradition, Lamentations are sung after the Praises, immediately before the Great Doxology, after which the priest does not enter into the Altar but goes in procession around the church with the Epitaphion. The faithful April walk under the Epitaphion upon re-entering the church.  Please bring flowers for Epitaphion.

15 April - GREAT AND HOLY SATURDAY
· 8:00 - 10 AM Confession and Holy Communion.

· 11:30 PM Midnight Office with canon.

NOTE: You can show your support for the church by purchasing bee wax candles for the Procession directly from the Church.  Thank you.


16 April (†) Midnight - RESURRECTION OF OUR LORD (HOLY PASCHA).
·00:00 AM Resurrection Service with Matins followed by Divine Liturgy. Procession with candles around the church three times, followed by Matins of Pascha. The Gospel is read outside: Matthew 28:1-15. During all of Bright Week, Matins begins as on Pascha night: “Glory to the holy...”, then the censing around the Holy Table with the Paschal sticheras.  Axion: “The angel cried out…”
2:30 AM · After Liturgy, blessing of the Artos (Paschal bread), meats, eggs and dairy products.
3:00 PM (†) – HOLY RESURECTION. Agape Vesper: Entrance with Gospel.
· Reading of Gospel in many languages. All the doors of the Altar remain open until “Lord I have cried”, on Thomas Sunday Vespers.

17 April (†) – BRIGHT MONDAY
· 9:30 AM - Matins and Liturgy.

18 April (†) – BRIGHT TUESDAY
· 9:30 AM Matins and Liturgy as on Pascha day. Epist. Acts 2:14-21. Gospel. Luke 24:12-35. Axion: “The angel cried out…”.

19 April (†) –BRIGHT FRIDAY
· 9:30 AM Blessing of holy water.

For an updated schedule please check our website: www.holytrinitybc.org or www.sfanta-treime.org

 

Indeed He is Risen!

 

Adevărat a Înviat!

 

Programul Catehezelor din Postul Mare

Candela
MARTIE
 
4 Sambata - Sfantul Gherasim de la Iordan (Sambata Sfantului Teodor - Pomenirea mortilor -Dezlegare la ulei si vin. 
  • 5 PM Icoana in Ortodoxie (temei, istoric, semnificatie, minuni) 
  • 6 PM - Vecernia. Taina Spovedaniei. Parastas.
5 Duminica Ortodoxie  - Ap. Evrei XI, 24-2632-40 Ev. Ioan I, 43-51
  • 10 AM - Sf. Liturghie
  • 6 PM - Vecernia Duminicii Ortodoxiei. Biserica greaca Sf. Nicolae si Dumitru(Boundary, Burnaby)
 
11 Sambata Sfantul Sofronie, patriarhul Ierusalimului (Pomenire mortilor) - Dezlegare la ulei si vin
  • 5 PM Duhovnicia si Duhovnici romani (mari duhovnici romani din trecut si prezent) 
  • 6 PM - Vecernia. Taina Spovedaniei. Parastas

 
18 Sambata Sfantul Chiril al Ierusalimului (Pomenirea mortilor) - Dezlegare la ulei si vin
  • 5 PM Crucea ca altar, putere si semn a lui Hristos (temeiuri biblice pt cinstirea Sf. Cruci) 
  • 6 PM - Vecernia. Taina Spovedaniei. Parastas.
 
25 Sambata Buna Vestire - dezlegare la peste
  • 9:30 AM Utrenie si Sf. Liturghie. Biserica Sfanta Treime, 220 Carnarvon St. New Westminster, BC.
  • 4 PM Sf. Maslu in sobor la Biserica Sf. Nicolae, Port Kells, Surrey
 
31 Vineri Sfantul Mucenic Ipatie, episcopul Gangrei (Denia Acatistului Bunei Vestiri)
  • 6 PM - Sf. Maslu in sobor la Biserica Sfanta Treime, 220 Carnarvon St, New Westminster, BC
 
APRILIE
 
1 Sambata - Sfanta Cuvioasa Maria Egipteanca (Pomenirea mortilor) - Dezlegare la ulei si vin
  • 5 PM - Despre tineri si feciorie in Sf. Scriptura si la Sfintii Parinti (modele si repere morale pentru tinerii de azi)
  • 6 PM - Vecernia. Taina Spovedaniei. Parastas.
7 Vineri Sfantul Mucenic Caliopie 
  • 6 PM - Sf. Maslu in sobor la Biserica Sf. Gheorghe, New Westminster
 
8 Sambata Pomenirea Sfintilor Apostoli Irodion, Agav si Ruf (Sambata lui Lazar-Pomenirea mortilor) Dezlegare la ulei si vin.
  • 11:30 AM- Parastas. Pomenirea celor raposati.
  • 5 PM - Patimile Mantuitorului nostru Iisus Hristos (Studiu biblic)
  • 6 PM - Vecernia. Taina Spovedaniei. Parastas.